Implantul dentar – scurt istoric Dr. Mișu Diga

Ideea de a înlocui dinții pierduți printr-un implant dentar datează de foarte mult timp. Astfel, tehnica, forma și materialele utilizate în implantologia modernă au la bază principii asemănătoare cu cele enunțate și folosite încă din antichitate. În mod surprinzător, s-a dovedit că strămoșii noștri, din perioada vechilor egipteni, chinezi și chiar și mayași, au testat tehnica implantului dentar, utilizând o varietate de materiale și punând bazele tehnicii folosite astăzi.

Din punct de vedere istoric, evoluția implantologiei poate fi împărțită în 6 perioade distincte:

  1. Etapa antică (de la începuturi până în anul 1000) – se foloseau dinți proveniți de la animale sau sculptați în fildeș.
  2. Perioada medievală (1001-1799) – transplante din os de bou, metale sau dinți umani.
  3. Perioada cuprinsă între anii 1800-1910 – Magillio insera un implant din aur într-o alveolă, imediat postextracțional.  Znamenski descrie implantarea unor dinți din porțelan, aur, gutapercă și cauciuc, iar Bonwell realiza implanturi de tuburi de aur sau iridium ca suport pentru viitoarele coroane.
  4. Perioada premodernă (1911-1930) – Adams patentează un implant endo-osos cilindric în formă de șurub având un manson gingival neted.
  5. Perioada modernă (1931-1977) – Venable perfecționează aliajul Crom-Cobalt-Molibden, cunoscut azi sub numele de Vitalium și face posibilă apariția unui nou tip de implant.
  6. Implantologia orală contemporană (1978-prezent).

Primele vestigii arheologice descoperite datează de acum 4000 de ani în China, respectiv 2000 de ani în Egipt. Acestea înfățișează primele încercări de înlocuire a dinților pierduți prin diferite tehnici și materiale.

Materialele folosite variau de la bucăți de rădăcină de bambus la metale prețioase și sculptate pentru a lua forma dinților naturali. Au fost descrise și multiple cazuri de transplanturi dentare. De asemenea, au fost identificate până și rămășițe de implanturi dentare realizate din fildeș sau scoică, așa cum este cazul femeii mayașe (datând din anul 600 î.e.n.), descoperite în Honduras în 1931, a cărei mandibulă avea trei incisivi înlocuiți cu bucăți de scoică, sculptate în formă de dinți.

Deși aceste implanturi primitive erau concepute pentru a servi doar unor scopuri estetice, grație unei creșteri osoase în jurul acestora, au dobândit și valențe funcționale. În secolul al XVIII-lea au fost relatate numeroase cazuri în care se practică extracția dentară de la tinerii săraci pentru ca, respectivii dinți naturali să fie, apoi, implantați celor de viță nobilă. Această metodă a fost îndelung criticată și abandonată din cauza insuccesului general și a bolilor care puteau fi transmise pe această cale.

Ulterior implanturile dentare au evoluat spre metale prețioase, ca aurul și platina, fără prea mare succes. De-a lungul timpului au fost testate și numeroase materiale ca: aluminiu, argint, cupru, magneziu, nichel. Principalul dezavantaj al acestor metale se datora, în principal, coroziunii sub influența acțiunii electrostatice și a schimburilor ionice prin intermediul salivei. Din această cauză, au fost abandonate.

În anul 1906, a fost introdus implantul din aliaj iridiu-platină sub formă de os, ce ar putea fi considerat prototipul implanturilor dentare de astăzi. Ulterior, în anii 30 ai secolului trecut, s-au dezvoltat aliaje precum cobalt-crom-molibden, cunoscut sub denumirea de Vitallium, care au orientat implantologia spre o nouă direcție.

În 1965, Brånemark a reușit inserarea primului implant din titaniu la un pacient voluntar, după ani de cercetări și teste asupra animalelor. Tot el a fost și cel care a denumit și patentat procesul de aderență titaniu-osos „osteointegrare”.

Din anii 70, au fost dezvoltate o serie de materiale din care au început să fie realizate implanturile dentare, de la carbon la porțelan, sticle bioactive și oxid de aluminiu. De asemenea, tot în această perioadă au început să fie testate și multiple variante de forme pentru acestea.

Astăzi, implanturile dentare vin sub formă de șuruburi cu laturi paralele, respectiv conice, montate imediat dupa extracția dentară sau ulterior, după vindecarea osoasă. În ceea ce privește materialele din care sunt confecționate implanturile, în prezent, cel mai des folosit material rămâne titanul datorită multiplelor sale avantaje: biocompatibilitate, conductibilitate termică redusă, densitate scăzută, rezistență la coroziune și preț de 4 ori mai scăzut decât al aurului. Cu toate acestea, s-au întreprins numeroase studii și cercetări experimentale, care sugerează că zirconiul ar putea reprezenta „viitorul” în domeniul implantologiei.

În concluzie, se poate afirma cu certitudine, faptul că, la ora actuală, implantologia orală se înscrie cu succes în arsenalul modern al stomatologiei, astfel încât medicina dentară de azi nu poate funcționa corespunzător fără această frumoasă specializare.

Bibliografie

1. Carl E. Misch, Contemporary Implant Dentistry, Ed. III, Editura Mosby, 2008

2. Asbell Milton B. Dentistry. a historical perspective: being a historical account of the history of dentistry from ancient tmes.with emphasis upon the United States from the colonial to the present period. Bryn Mawr PaDorrance & Co. 1988: 1–256.

3. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4040928

Ultimele articole

Cum să îți pregătești copilul pentru vizita la stomatolog?
Boala parodontală – etiologie și factori de risc
Boala parodontală – forme clinice de manifestare
Caracteristicile durerii în boala parodontală
Tratamentul chirurgical în boala parodontală
Zâmbește din toată inima pentru România

PROGRAMEAZĂ-TE

Medici specialisti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *